Recenzie a Jurnalului împotriva bătrâneții

La începutul acestui an unul din amicii noștri – Alexandru Alupei – s-a oferit voluntar să ducă de mâncare bătrănilor deveniți prizonieri în propriile case. La scurtă vreme a început să-și consemneze experiențele într-un jurnal de front, în sprijinul bătrâneții.

Cartea nu este stufoasă și este perfect adaptată lecturii în metrou. Parcurgerea ei este generatoare de reflecții incomode legate de prezent, dar mai ales de viitor.

Epilogul acestei cărți, semnat de Alex Codreanu, Președintele Asociației NoGravity Educational, reușește să tragă concluziile corecte. Mi-am permis o serie de citate selective, care surprind esența acestui jurnal scris la cald într-o perioadă care ne-a schimbat fundamental existența.

Citez:

Obișnuit cu oameni în nevoie și împăcat cu gândul că nu-i pot ajuta, ani de zile m-am protejat de jungla vieții alegând să nu-i văd ororile. Ani de zile am folosit cu succes un filtru trece bandă care mă ajuta să trec neafectat de cei care aveau nevoie un ajutor care se lăsa așteptat.

Jurnalul de front m-a obligat să privesc în ochi, timp de 2 luni, ceea ce știam că există, ceea ce știam că mă va înghiți și pe mine: bătrânețea ca împuținare a puterii și speranței, uneori și a demnității.

Acest jurnal mi-a arătat, încă o dată, cât de apăsătoare poate fi singurătatea. Paradoxal, bătrânii, deveniți prizonieri în propriile case, socializau mai mult în perioada pandemiei cu voluntarii inimoși decât o făceau înainte, când erau „liberi”.

„Opulența” unui piept de pui, sau mai rar, a unei sticle de bere sau de vin, strecutate printre produsele aflate la reducere m-a învățat cât de fragil este echilibrul între carpe diem și dorința de supraviețuire.

Eterogeni prin educație, traiectorie de viață sau probleme de sănătate, toate personajele jurnalului au un numitor comun: își imaginau altfel bătrânețea. Mai blândă, mai demnă, mai puțin însingurată.

Cu toți trecem zilnic, în drum spre muncă sau cumpărături, pe lângă drame majore, de care nu avem habar. Bătrânii, victime ale unei societății care recompensează strict utilitatea de moment a individului, sunt exilați și uitați la periferia acesteia.

Din această poziție, de persoane abandonate, cei în vârstă ne fac un ultim cadou: cel al discreției cu care se sting, al anonimatului dramei lor.

Pandemia ne-a răpit enorm multora dintre noi. Multe afaceri și locuri de muncă au fost distruse, ne-a schimbat, și nu neapărat în bine, felul în care relaționăm și învățăm.

Însă pentru scurt timp, a pus în lumina reflectoarelor pe cei care s-au învățat de multă vreme să traiască în întuneric.

Merită să ne însușim și să nu uităm această lecție brută despre iarna vieții. Bătrânii nu vor putea fi salvați de societatea românească prea curând. Însă prezentul lor poate fi îmblânzit de acei câțiva care știu și pot să privească acolo unde majoritatea își întoarce privirea.

Jurnalul împotriva bătrâneții devine o torță în peștera socială în care trăim. Putem și merită să continuăm ceea ce am început în pandemie și după finalul acesteia!

Până la urmă cel mai important lucru care îl împărtășim cu ceilalți și ulterior îl lăsăm în urmă este puterea exemplului!”

Am încheiat citatul.

Leave a Reply